sâmbătă, 28 februarie 2009
vineri, 27 februarie 2009
Superhero
Your results:
You are Wonder Woman
Click here to take the Superhero Personality Test
You are Wonder Woman
| You are a beautiful princess with great strength of character.  |
Click here to take the Superhero Personality Test
Which IB Book are you?
Which IB Book are you?
Nu am mintit cand am raspuns la intrebari; si chiar l-am repetat de trei ori :)
but I'm still scared of me
joi, 26 februarie 2009
sâmbătă, 21 februarie 2009
Arhitectura sufletului
“Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.”
Intr-o zi o sa ne saturam sa ne plimbam prin oras, pe strazi sau prin parcuri, prin muzee si biblioteci, prin magazine sau piete; o sa ne saturam de aceeasi cladire veche de pe colt, de pavajul din centru, de blocul cu 30 de etaje, de prefectura si de cinematograf. Poate deja ne-am saturat si solutia de moment a fost sa renuntam la plimbari, acum doar mergem. Dar daca ne va reveni pofta de plimbari?
***
Stefan a inchis ochii. S-a gandit ca doar pentru o clipa. Inca nu se luminase bine de ziua, iar semafoarele il orbeau. Strada pe care si-o dorea el, cu felinare galbene, ce lumineaza slab, nu se afla in orasul acesta… cu certitudine, nu. A inchis ochii. Inca era liniste. La 7 dimineata farurile masinilor sunt stinse, in parcare. Stia prea bine ca in curand o sa se trezeasca, asa ca a inchis ochii.
Negru. Intuneric. O lumina slaba, cetoasa, nedeslusita si apoi o ingemanare de culori. Un pas… si celalalt… si urmatorii. Cunostea orasul atat de bine incat chiar si cu ochii inchisi ar fi putut ocoli gropile din trotuar. La inceput cu neincredere, iar apoi cu din ce in ce mai multa pofta s-a avantat intr-o goana nebuna. Dupa… nu stia dupa ce, dar pasea repede, cu ochii inchisi, pe trotuarele marginite de blocuri si magazine. Simtea o dorinta tot mai mare de a nu’si mai deschide ochii. Nu s-a gandit niciodata cum s-ar fi descurcat daca ar fi fost orb, nu a cunoscut oameni orbi si nici nu a fost vreodata interesat sa-i cunoasca, dar era multumit acum. Cam la doua strazi departare a incetinit , s-a oprit si si-a zambit. Stia ca acolo e intuneric, stia ca pe acea alee laturalnica neoanele au uitat de mult ce e lumina. A deschis ochii cu teama, s-a convins ca era in locul dorit, s-a asezat pe o banca si a inchis iar ochii. Si asa, cu ochii inchisi, si-a ridicat privirea spre cer. Mintea lui a inceput sa lucreze.
Stia ca e putin innorat, dar ca totusi in partea dreapta se vad cateva stele si o virgula de luna; si mai mult, chiar le vedea. Si-a amintit de cate ori a vrut sa prinda luna pe vremea cand era copil si de cate ori a vrut ca visul lui sa nu fie imposibil, pentru a putea sa i-o dea Elenei sa si-o atarne la fereastra. Elena iubea mult luna, cam la fel de mult cum il iubea pe Stefan. Si iubirea lui… Incepea sa si-o imagineze; sufletul lui era cam la fel de mare ca si cerul, doar ca desi se saturase de oras, nu si-l putea inchipui altfel decat un cer cu strazi si cladiri. Isi vedea acum iubirea tot mai bine, era in fiecare locusor: picta o luna pe peretele unei sali de spectacole, se ruga intr-o biserica, lumina intr-o biblioteca, adia intr-un copac. Si mai vedea ca undeva pe acel cer era un soare, un soare ca toti sorii, atata doar ca nu-l putea localiza; era si deasupra si dedesupt , si in nord si in sud, in dreapta si in stanga. Da, Elena… si iubirea ei. La marginea orasului erau cateva blocuri gri, cam darapanate; stia prea bine ca acolo locuiesc neoamenii lui. Undeva spre centru, avea un parc pentru copii, plin de caldura, de zambete si de speranta . Celelalte cladiri erau in mare parte colorate, fie pentru reusite, multumiri, intelegere si admiratie, fie pentru prietenii, bucurii sau rabdare. Doar ca nu erau culorile vii ale unui curcubeu, erau culorile strazilor vechi si intime din tablourile Elenei. Nu avea blocuri inalte, nici semafoare si nici masini. Avea doar un tren. Pe strazile lui, oamenii se plimbau in voie. Se opreau ore in sir in fata unei coloane sau a unei arcade ale unei cladiri, se priveau unii pe altii, se imbratisau si se sinchiseau sa se salute. Pe fundal se auzea o melodie cantata lin la chitara, o auzeau cu totii. O invalmaseala de stari si senzatii, de vise si ganduri, curgeau de pe gatul chitarii pana’n urechile lor; ascultau in acelasi timp “Copilul si durerea”, “For the windows in paradise”, “10”, “Fire sign” si “18 ani” – interesanta combinatie, nu? Undeva in aripa stanga a sufletului, cerului, orasului (sau ce o fi fiind) avea un teren de tenis si cativa oameni cu zgura pe talpi, la cateva sute de metri departare o fabrica de ciocolata si undeva spre sud, o livada de portocali. Un singur lucru nu gasea Stefan… casa lui. De fapt, niciodata nu i-a placut imobilul in care locuia, dar nu vedea nici vreo casa cu pereti verzi si ferestre mari de lemn, a gasit doar o banca, banca pe care a stat ore in sir privind cerul, nucul de deasupra sau citind.
Aici avea ochii deschisi.
***
Atunci vom inchide si noi ochii.
Intr-o zi o sa ne saturam sa ne plimbam prin oras, pe strazi sau prin parcuri, prin muzee si biblioteci, prin magazine sau piete; o sa ne saturam de aceeasi cladire veche de pe colt, de pavajul din centru, de blocul cu 30 de etaje, de prefectura si de cinematograf. Poate deja ne-am saturat si solutia de moment a fost sa renuntam la plimbari, acum doar mergem. Dar daca ne va reveni pofta de plimbari?
***
Stefan a inchis ochii. S-a gandit ca doar pentru o clipa. Inca nu se luminase bine de ziua, iar semafoarele il orbeau. Strada pe care si-o dorea el, cu felinare galbene, ce lumineaza slab, nu se afla in orasul acesta… cu certitudine, nu. A inchis ochii. Inca era liniste. La 7 dimineata farurile masinilor sunt stinse, in parcare. Stia prea bine ca in curand o sa se trezeasca, asa ca a inchis ochii.
Negru. Intuneric. O lumina slaba, cetoasa, nedeslusita si apoi o ingemanare de culori. Un pas… si celalalt… si urmatorii. Cunostea orasul atat de bine incat chiar si cu ochii inchisi ar fi putut ocoli gropile din trotuar. La inceput cu neincredere, iar apoi cu din ce in ce mai multa pofta s-a avantat intr-o goana nebuna. Dupa… nu stia dupa ce, dar pasea repede, cu ochii inchisi, pe trotuarele marginite de blocuri si magazine. Simtea o dorinta tot mai mare de a nu’si mai deschide ochii. Nu s-a gandit niciodata cum s-ar fi descurcat daca ar fi fost orb, nu a cunoscut oameni orbi si nici nu a fost vreodata interesat sa-i cunoasca, dar era multumit acum. Cam la doua strazi departare a incetinit , s-a oprit si si-a zambit. Stia ca acolo e intuneric, stia ca pe acea alee laturalnica neoanele au uitat de mult ce e lumina. A deschis ochii cu teama, s-a convins ca era in locul dorit, s-a asezat pe o banca si a inchis iar ochii. Si asa, cu ochii inchisi, si-a ridicat privirea spre cer. Mintea lui a inceput sa lucreze.
Stia ca e putin innorat, dar ca totusi in partea dreapta se vad cateva stele si o virgula de luna; si mai mult, chiar le vedea. Si-a amintit de cate ori a vrut sa prinda luna pe vremea cand era copil si de cate ori a vrut ca visul lui sa nu fie imposibil, pentru a putea sa i-o dea Elenei sa si-o atarne la fereastra. Elena iubea mult luna, cam la fel de mult cum il iubea pe Stefan. Si iubirea lui… Incepea sa si-o imagineze; sufletul lui era cam la fel de mare ca si cerul, doar ca desi se saturase de oras, nu si-l putea inchipui altfel decat un cer cu strazi si cladiri. Isi vedea acum iubirea tot mai bine, era in fiecare locusor: picta o luna pe peretele unei sali de spectacole, se ruga intr-o biserica, lumina intr-o biblioteca, adia intr-un copac. Si mai vedea ca undeva pe acel cer era un soare, un soare ca toti sorii, atata doar ca nu-l putea localiza; era si deasupra si dedesupt , si in nord si in sud, in dreapta si in stanga. Da, Elena… si iubirea ei. La marginea orasului erau cateva blocuri gri, cam darapanate; stia prea bine ca acolo locuiesc neoamenii lui. Undeva spre centru, avea un parc pentru copii, plin de caldura, de zambete si de speranta . Celelalte cladiri erau in mare parte colorate, fie pentru reusite, multumiri, intelegere si admiratie, fie pentru prietenii, bucurii sau rabdare. Doar ca nu erau culorile vii ale unui curcubeu, erau culorile strazilor vechi si intime din tablourile Elenei. Nu avea blocuri inalte, nici semafoare si nici masini. Avea doar un tren. Pe strazile lui, oamenii se plimbau in voie. Se opreau ore in sir in fata unei coloane sau a unei arcade ale unei cladiri, se priveau unii pe altii, se imbratisau si se sinchiseau sa se salute. Pe fundal se auzea o melodie cantata lin la chitara, o auzeau cu totii. O invalmaseala de stari si senzatii, de vise si ganduri, curgeau de pe gatul chitarii pana’n urechile lor; ascultau in acelasi timp “Copilul si durerea”, “For the windows in paradise”, “10”, “Fire sign” si “18 ani” – interesanta combinatie, nu? Undeva in aripa stanga a sufletului, cerului, orasului (sau ce o fi fiind) avea un teren de tenis si cativa oameni cu zgura pe talpi, la cateva sute de metri departare o fabrica de ciocolata si undeva spre sud, o livada de portocali. Un singur lucru nu gasea Stefan… casa lui. De fapt, niciodata nu i-a placut imobilul in care locuia, dar nu vedea nici vreo casa cu pereti verzi si ferestre mari de lemn, a gasit doar o banca, banca pe care a stat ore in sir privind cerul, nucul de deasupra sau citind.
Aici avea ochii deschisi.
***
Atunci vom inchide si noi ochii.
marți, 17 februarie 2009
Un an
17 februarie 2008... ziua in care mi-am inceput activitatea in "blogosfera"
un an intreg...cu acte in regula, cu vara si iarna, cu prezent si trecut...un an intreg de seisme, de cuvinte(mai mult sau mai putin retorice), de desene, de fotografii... pentru oameni si neoameni...
si pentru ca nu vreau ca aceasta postare sa fie prea melancolico-nostalgico-lacrimogeno-serioasa in continuare vreau sa multumesc tuturor fanilor mei, fara de care nimic nu ar fi fost posibil, mai vreau sa multumesc prietenilor mei care m-au sustinut si familiei mele fara de care nu as fi existat; va multumesc!
un an intreg...cu acte in regula, cu vara si iarna, cu prezent si trecut...un an intreg de seisme, de cuvinte(mai mult sau mai putin retorice), de desene, de fotografii... pentru oameni si neoameni...
si pentru ca nu vreau ca aceasta postare sa fie prea melancolico-nostalgico-lacrimogeno-serioasa in continuare vreau sa multumesc tuturor fanilor mei, fara de care nimic nu ar fi fost posibil, mai vreau sa multumesc prietenilor mei care m-au sustinut si familiei mele fara de care nu as fi existat; va multumesc!
luni, 16 februarie 2009
joi, 12 februarie 2009
What book are you?
You're Watership Down!
by Richard Adams
Though many think of you as a bit young, even childish, you're actually incredibly deep and complex. You show people the need to rethink their assumptions, and confront them on everything from how they think to where they build their houses. You might be one of the greatest people of all time. You'd be recognized as such if you weren't always talking about talking rabbits.
Take the Book Quiz at the
miercuri, 11 februarie 2009
Expozitie de pictura
In perioada 11- 25 februarie, Muzeul Judetean de Istorie si Arta- Zalau va asteapta sa vizitati expozitia de pictura a artistului argentinian Julio Ducuron .
luni, 9 februarie 2009
going down
august trecut de apus
si ploi
am tacut.
am sarit peste scoicile
din palmele lui august trecut.
am tacut
nisipul din ochiul tau livresc.
plans'am cu frunze
si puf amar de papadie
si am orbit
ochiul meu oliv
cu august strapuns de ...
apus.
si ploi
am tacut.
am sarit peste scoicile
din palmele lui august trecut.
am tacut
nisipul din ochiul tau livresc.
plans'am cu frunze
si puf amar de papadie
si am orbit
ochiul meu oliv
cu august strapuns de ...
apus.
duminică, 8 februarie 2009
sâmbătă, 7 februarie 2009
vineri, 6 februarie 2009
Fata cu portocale
Cred ca incep sa ma indragostesc de Jostein Gaarder... Dupa ce m-a incantat cu Lumea Sofiei , in Fata cu portocale m-a convins ca nu a fost doar o intamplare, ca scrie cu adevarat bine.
Cel mai mult cred ca apreciez felul in care imbraca stiinta, filosofia si probabil experienta personala in povesti pline de mister si fantezie, intr-o maniera accesibila, dar originala.
Cel mai mult cred ca apreciez felul in care imbraca stiinta, filosofia si probabil experienta personala in povesti pline de mister si fantezie, intr-o maniera accesibila, dar originala.
marți, 3 februarie 2009
Procesul
O carte care mi-a lasat gustul ciudatului ce aluneca, cand mai alert, cand mai lin, in absurd. Am alunecat si eu, dar nu spre absurd si nici spre ciudat, am alunecat pe firul intins de narator si m-am impiedecat de nodurile facute de el, incat era cat pe ce sa-mi fracturez imaginatia...
duminică, 1 februarie 2009
***
Am terminat de curand o carte care m-a lasat pe ganduri... si nu pentru ca ar avea vreun subiect ciudat, vreo tema sofisticata, mai multe planuri narative, rasturnari de situatie, ci pentru ca e atat de simpla si atat de sincera;
e scrisa de Salinger... si nu e "De veghe in lanul de secara"; are doua parti.. o povestire ( am aflat in partea a doua ca e o povestire din cele doua cu si despre acelasi om, pe nume Seymour) - "Dulgheri inaltati grinda acoperisului"- si "Seymour: o prezentare" care e chiar o prezentare si nu, nu e cea de'a doua povestire despre Seymour;
Povestirea e o simpla povestire... asa ca si cand ne-am intalni noi doi (oricare noi...) dupa o vreme si as incepe sa-ti povestesc despre o zi... despre o nunta... despre un frate...
Prezentarea incepe sa te zgandare din pricina simplitatii... astepti un moment in care naratorul sau autorul sau dementul asta care se joaca cu rabdarea ta sa isi schimbe planurile, sa provoace o incurcatura sau pur si simplu astepti sfarsitul, cu gandul ca ultima pagina va face intreaga prezentare sa straluceasca... Nu o sa spun daca asteptarile sunt sau nu indeplinite, dar spun ca sinceritatea si simplitatea te dezarmeaza.
Nu stiu daca Salinger a avut sau nu un frate... si nici nu sunt curioasa, desi stiu ca as aprecia altfel ce am citit daca as stii; deocamdata ma multumesc cu ideea ca exista carti care nu vor sa iti rascoleasca amintiri, sa-ti dea peste cap tot sistemul tau filosofic, sa iti transforme visurile in cosmaruri, sa te inspaimante ori sa te aduca in pragul depresiei, al fericirii, sau al disperarii... ca exista carti care te lasa sa-ti traiesti viata, dupa ce le-ai inchis, ca inainte de a le deschide...
***
“Vechiul covor rosu a fost asternut”
Imi spunea Salinger,
aseara, pe cand povesteam vrute si nevrute,
verzi si uscate;
Vechiul covor rosu a fost asternut
Si acum asteapta sa fie calcat
de tocurile sandalelor galbene
verzi si mov
ale Prostiei,
ale Arogantei
si ale Kitch-ului.
Pregatiti’va cu totii aparatele de fotografiat,
Tineti aratatorul pe declanstor,
Ochii in display...
Povesteam aseara cu Salinger...
Avem destule lucruri in comun:
amandoi am intinde
vechiul covor rosu pentru unii oameni;
amandoi vedem
cum se intinde vechiul covor rosu,
cand nu ar trebui;
amandoi simtim
ca vechiul covor rosu devine din ce in ce mai vechi,
si mai visiniu,
si mai sifonat.
Vechiul covor rosu a fost asternut
Si toti se imbulzesc cu bocancii lor murdari...
e scrisa de Salinger... si nu e "De veghe in lanul de secara"; are doua parti.. o povestire ( am aflat in partea a doua ca e o povestire din cele doua cu si despre acelasi om, pe nume Seymour) - "Dulgheri inaltati grinda acoperisului"- si "Seymour: o prezentare" care e chiar o prezentare si nu, nu e cea de'a doua povestire despre Seymour;
Povestirea e o simpla povestire... asa ca si cand ne-am intalni noi doi (oricare noi...) dupa o vreme si as incepe sa-ti povestesc despre o zi... despre o nunta... despre un frate...
Prezentarea incepe sa te zgandare din pricina simplitatii... astepti un moment in care naratorul sau autorul sau dementul asta care se joaca cu rabdarea ta sa isi schimbe planurile, sa provoace o incurcatura sau pur si simplu astepti sfarsitul, cu gandul ca ultima pagina va face intreaga prezentare sa straluceasca... Nu o sa spun daca asteptarile sunt sau nu indeplinite, dar spun ca sinceritatea si simplitatea te dezarmeaza.
Nu stiu daca Salinger a avut sau nu un frate... si nici nu sunt curioasa, desi stiu ca as aprecia altfel ce am citit daca as stii; deocamdata ma multumesc cu ideea ca exista carti care nu vor sa iti rascoleasca amintiri, sa-ti dea peste cap tot sistemul tau filosofic, sa iti transforme visurile in cosmaruri, sa te inspaimante ori sa te aduca in pragul depresiei, al fericirii, sau al disperarii... ca exista carti care te lasa sa-ti traiesti viata, dupa ce le-ai inchis, ca inainte de a le deschide...
***
“Vechiul covor rosu a fost asternut”
Imi spunea Salinger,
aseara, pe cand povesteam vrute si nevrute,
verzi si uscate;
Vechiul covor rosu a fost asternut
Si acum asteapta sa fie calcat
de tocurile sandalelor galbene
verzi si mov
ale Prostiei,
ale Arogantei
si ale Kitch-ului.
Pregatiti’va cu totii aparatele de fotografiat,
Tineti aratatorul pe declanstor,
Ochii in display...
Povesteam aseara cu Salinger...
Avem destule lucruri in comun:
amandoi am intinde
vechiul covor rosu pentru unii oameni;
amandoi vedem
cum se intinde vechiul covor rosu,
cand nu ar trebui;
amandoi simtim
ca vechiul covor rosu devine din ce in ce mai vechi,
si mai visiniu,
si mai sifonat.
Vechiul covor rosu a fost asternut
Si toti se imbulzesc cu bocancii lor murdari...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)