Scandalul

Roman al lui Shusaku Endo pe care New York Times il caracterizeaza ca fiind "de neuitat", Scandalul aduce o poveste captivanta ce se tese in jurul unui scriitor ajuns la varsta de saizeci si cinci de ani, laureat al unui important premiu; personajul principal da, insa, ocazia unei meditatii "provocatoare si pasionante" asupra unor problematici din domeniul psihologiei, psihiatriei, psihanalizei, dar si religiei. 

Naratiunea are forta, este, pe alocuri, socanta, prin maniera directa de a infatisa, fara perdea, imagini de care ne ascundem sau pe care le ascundem in noi insine. De aceea, probabil, anumite episoade mi-au amintit de Fight Club, fara ca acest fapt sa ma dezamageasca; din contra, scrierea ramane originala, povestea e alta, alte idei sunt dezvoltate. Cred ca apropierea se datoreaza si unei stiinte a crearii imaginilor si secventelor dialogate, incat acestea dau, uneori, senzatia derularii unor diapozitive. Sunt curioasa sa citesc "Tacere"- roman in curs de ecranizare in regia lui Martin Scorsese.

Dincolo de anumite scene mai greu sau mai usor digerabile, interesant mi-a parut modul in care se face legatura intre aspectele ce privesc natura identitatii umane si arta, fie ca e ea literatura sau pictura. Pe de-o parte e prezentata arta ca propovaduitor al unor idei si artistul ca misionar, iar pe de alta parte, arta ca "floare a raului" si artistul ca "estet al uratului". 

Scandalul... e titlul unei carti nescrise. 

Spor la citit!

Vremurile mai bune

Roman al scriitorului elvetian Christian Haller, Vremurile mai bune e un colaj de amintiri, o serie de decupaje din trecut raportate la prezentul mai putin satisfacator. Imagini de familie, momente mai mult sau mai putin importante, dar, cu siguranta, semnificative, reprezentative, sugestive. Aceasta tehnica a rememorarii e subliniata chiar de titlu si notata in Neue Zurcher Zeitung: "Haller ne aduce in fata ochilor scene si personaje dintr-un univers asfintit". Lectura mi-a parut greoaie, pe alocuri, caci proza e una densa si presarata cu numeroase descrierei realizate in fraze lungi, intesata cu o multime de detalii. Dar aceste descrieri creeaza adevarate fotografii, imagini tridimensionale, vii, uneori surprinzatoare, uneori emotionante. Astfel ca, desi greoaie, lectura e placuta. Pentru mine, cu atat mai placuta, cu cat se apeleaza la istorie pentru a potenta acest raport prezent/ trecut. E o dubla intoarcere in timp: una intr-o istorie recenta si personala si alta intr-o istorie veche universala, prin ochii aceluiasi personaj nostalgic in relatie cu ambele experiente. Cum noteaza cei de la Polirom, este al doilea volum al unei trilogii care isi propune sa readuca in prezent "umbrele trecutului personal in confruntarea sa dureroasa cu framantarile istoriei mari". Inspirate sunt si titluirile capitolelor care surprind, in  majoritatea cazurilor, un element marunt, dar cu valoare de simbol, importante repere care ma duc cu gandul la acele amanunte pe care le retinem si cu care memoria ne surprinde mai tarziu, la amintirile vechi si sterse in care straluceste un detaliu. De altfel, cartea este numita si  "elegie discreta" inchinata micilor bucurii ale vietii. 

Spor la citit!

Invitatie la vals

E prima carte a lui M. Drumes pe care o citesc; nu stiu daca din curiozitate sau pentru ca voiam sa-mi formulez o parere "documentata" referitoare la el. Mai degraba a doua varianta... din moment ce-am cumparat-o pentru a ma lamuri cu privire la expresiile admirative referitoare la romanele lui, cu acceptul ca e literatura de consum. Pentru mine astea doua nu se impaca. 

Incercand sa notez ce mi-a placut, as mentiona firul epic, construit pe sablonul asta, care place, cu mult suspans... povestea e emotionanta, pe alocuri  surprinzatoare, te prinde si nu te lasa. E un suspans de la o scena la alta, dar e si suspansul creat de (poate e prea mult spus) o alternare a timpului nararii si timpului narat. Romanul incepe cu ilustrarea situatiei prezente, justificata de faptele anterioare aduse in fata cititorului in paginile care urmeaza, prin rememorare. La prezent nu se revine decat in final, pe parcurs, existand foarte putine elemente, care fac referire la starea naratorului in momentul transpunerii amintirilor in scris.

Ce m-a dezamagit, insa, a fost finalul. Si daca am cateva repere dupa care judec o carte, cele mai simple sunt inceputul si sfarsitul. Inceputul mi-a sunat bine. Finalul mi se pare prea diluat. Ultimele capitole reiau intreaga istorie  ca un rezumat, de altfel, interesant- citit separat, dar caruia nu-i vad sensul. M-am gandit ca e un mod de a prelungi suspansul, dar nu poate fi vorba de suspans cand deznodamantul nu e doar previzibil, ci chiar anticipat. Speram la o rasturnare de situatie... nu! un final brusc fara explicatii... nu! un final in care dupa sinuciderea anuntata in prima pagina, naratorul va fi inlocuit cu unul omniscient - omniprezent, care sa ma surprinda cu un capitol care sa continue povestea neasteptat sau cu o fraza... nu! doar un final, pe care-mi permit sa-l numesc, patetic. "Adio!" ?

Concluzia mea:e o lectura usurica, pentru tren sau plaja sau orice alta conjunctura in care ai chef sa citesti doar asa ca sa-ti umpli timpul cu ceva placut. Povestea e de telenovela chiar daca porneste de la un fapt real; as zice ca e samburele de adevar si'apoi multa fantezie si fabulatie.

Una peste alta, nu-mi pare rau ca am citit romanul, a fost o lectura placuta (cu toata indignarea din final)... si, de fapt, ce-am notat cu minus reprezinta elemente ce tin de gustul fiecaruia. 

Spor la citit!

Climate

Saptamana trecuta am citit Climate- Andre Maurois. Am primit acum ceva timp reomandarea de a-l citi si am observat ca-l am in biblioteca, dar nu m-am sinchisit, pana cand de voie de nevoie mi-a picat in mana Istoria Angliei din care a fost "musai" sa citesc. E de inteles ca dupa ce-am descoperit ca a scris si asa ceva, adicatelea trebuie sa fi avut oaresce pasiune pentru istorie, deci, ca avem ceva in comun ( :P) a dat curiozitatea in mine ca aviara in gaini. Numai ca ne-am luat cu BAC-u' si glume de-astea si am amanat lectura lui... pana cand Jurnalul National a binevoit sa'mi vare sub nas Climate. Multumesc cerului... ca de cartea din biblioteca uitasem. Revenind: am ciitiiiiiit. Si? Pai si... si a fost interesant. Mi-a placut formula de roman epistolar. Mi-a placut partea a doua care nu e bine definita nici ca scrisoare, nici ca jurnal, nici ca memorii... Mi-a placut simetria creata prin evolutia relatiilor dintre personaje si similaritatile intre Phillipe si Isabelle. Mi-a parut ciudat sa regasesc o suita de personaje: Odile mi-a semanat a Otilia lui Calinescu, apoi a Ela lui Petrescu, Phillipe a Gheorghidiu si pe alocuri am gasit asemanari mai marunte si cu alte personaje. Abordarea temei iubirii nu e cea mai originala, povestea in sine pare ca se tot repeta in literatura, la un moment dat devine previzibil finalul, dar totusi are cateva elemente care nu lasa romanul sa cada in cliseu, in banal.
Am spus destul. Spor la citit!