Tãcere - un roman de Shusaku Endo

Tacere mi-a cazut intamplator in mana, intrand la fel de intamplator in Humanitas ( intamplator nu pentru ca nu mi-ar placea sa intru cat de des posibil si sa-mi clatesc privirile si eventual buzunarele, ci pentru ca eram intr-un soi de alergatura din care m-am oprit sa iau o gura de aer). Intamplator am dat de carte pentru ca nu stiam de publicarea ei la Polirom si de existenta ei in rafturile cu promotii. Citisem acum vreun an, doi Scandalul tot al lui Shusaku Endo, ocazie cu care am aflat si ca un roman al sau e in curs de ecranizare in regia lui Martin Scorsese. Evident era vorba despre Tacere si, cum imi placuse treaba cu scandalul, am zis ca musai trebuie sa vad filmul. Am urmarit evolutiile cinematografice si IMDB-ul tot in curs de ecranizare imi zicea ca e. Si sa vezi, sa nu crezi, tocmai in saptamana mare, sau saptamana Patimilor cum ii spune in popor, dau de carte si in secunda urmatoare ma si gasesc cu ea in geanta si cu bugetul de pantofi scazut. Povestea e cu happy end, cãci cartea a meritat fiecare banut. Nu stiu daca se cade ori nu sa va dezvalui din continutul povestii, dar nu ma pot rabda. Daca va spun ca e roman istoric, probabil multora va piere pofta... Daca va spun ca e si asa cu tenta religioasa, crestina chiar, mai ca nu ma mai luati in serios. Ei bine, e si una si alta si, ce-i drept, tare bine ar fi, de te apuci de citit, sa ai cat de putin habar de amandoua... si daca ai mers la orele de religie din generala cat sa prinzi ideea si ai mai si citit in fuga una alta despre Japonia, nu  mai zic cursul de Istoria Asiei moderne a d-lui Sorin Mitu, esti in tema si pricepi poate prea multe. Dar, oricum, povestea ramane o poveste; e povestea unui misionar si dincolo de dilemele crestinismului si de nepotrivirile, de scartaiala unor principii ale sale, de multitudinea de interpretari ce se lasa abordate in invataturile acestuia, ramane mai ales dilema, scartaiala, tensiunea sufleteasca, oscilatia si framantarea lui Rodriguez, analizate intr-un mare fel. Eu zic ca asta e talentul lui Endo, pentru ca alta asemanare, alt punct comun cu Scandalul nu am gasit. Romanul e savuros, as spune, tocmai prin aceasta finete a radiografierii psihologice, ce iti da ocazia sa empatizezi cu personajul si iti lasa intrebarile lui fara un raspuns cert dincolo de coperta inchisa. Ce il face un bun roman istoric e ca retine atent detalii de acest ordin, dar mai ales ca merge pe firul actiunii pana la capat, dezvaluind finalul asa cum a fost el si iesind din spectacolul si inefabilul unui sfarsit deschis imaginatiei. Studiind istoria, asta am invatat: ca nu e in spiritul bunei conduite stiintifice a face istorie contrafactuala, istoria lui "daca"; si chiar daca un literat si-o poate permite, Endo ramane fidel istoriei aici. Pentru ca stie ca ramane fiedel literaturii si nevoilor cititorul, lasand nerezolvate, neelucidate chestiunile ce tin de sufletesc, de ceea ce istoria nu poate descrie si cerceta. 

O lectura usoara altfel, intr-o traducere buna, zic eu, un roman scurt in cuvinte, dar abundent in idei, pe care-l puteti purta in buzunar pentru o pauza de cafea... sau mai multe.