Scandalul

Roman al lui Shusaku Endo pe care New York Times il caracterizeaza ca fiind "de neuitat", Scandalul aduce o poveste captivanta ce se tese in jurul unui scriitor ajuns la varsta de saizeci si cinci de ani, laureat al unui important premiu; personajul principal da, insa, ocazia unei meditatii "provocatoare si pasionante" asupra unor problematici din domeniul psihologiei, psihiatriei, psihanalizei, dar si religiei. 

Naratiunea are forta, este, pe alocuri, socanta, prin maniera directa de a infatisa, fara perdea, imagini de care ne ascundem sau pe care le ascundem in noi insine. De aceea, probabil, anumite episoade mi-au amintit de Fight Club, fara ca acest fapt sa ma dezamageasca; din contra, scrierea ramane originala, povestea e alta, alte idei sunt dezvoltate. Cred ca apropierea se datoreaza si unei stiinte a crearii imaginilor si secventelor dialogate, incat acestea dau, uneori, senzatia derularii unor diapozitive. Sunt curioasa sa citesc "Tacere"- roman in curs de ecranizare in regia lui Martin Scorsese.

Dincolo de anumite scene mai greu sau mai usor digerabile, interesant mi-a parut modul in care se face legatura intre aspectele ce privesc natura identitatii umane si arta, fie ca e ea literatura sau pictura. Pe de-o parte e prezentata arta ca propovaduitor al unor idei si artistul ca misionar, iar pe de alta parte, arta ca "floare a raului" si artistul ca "estet al uratului". 

Scandalul... e titlul unei carti nescrise. 

Spor la citit!

Vremurile mai bune

Roman al scriitorului elvetian Christian Haller, Vremurile mai bune e un colaj de amintiri, o serie de decupaje din trecut raportate la prezentul mai putin satisfacator. Imagini de familie, momente mai mult sau mai putin importante, dar, cu siguranta, semnificative, reprezentative, sugestive. Aceasta tehnica a rememorarii e subliniata chiar de titlu si notata in Neue Zurcher Zeitung: "Haller ne aduce in fata ochilor scene si personaje dintr-un univers asfintit". Lectura mi-a parut greoaie, pe alocuri, caci proza e una densa si presarata cu numeroase descrierei realizate in fraze lungi, intesata cu o multime de detalii. Dar aceste descrieri creeaza adevarate fotografii, imagini tridimensionale, vii, uneori surprinzatoare, uneori emotionante. Astfel ca, desi greoaie, lectura e placuta. Pentru mine, cu atat mai placuta, cu cat se apeleaza la istorie pentru a potenta acest raport prezent/ trecut. E o dubla intoarcere in timp: una intr-o istorie recenta si personala si alta intr-o istorie veche universala, prin ochii aceluiasi personaj nostalgic in relatie cu ambele experiente. Cum noteaza cei de la Polirom, este al doilea volum al unei trilogii care isi propune sa readuca in prezent "umbrele trecutului personal in confruntarea sa dureroasa cu framantarile istoriei mari". Inspirate sunt si titluirile capitolelor care surprind, in  majoritatea cazurilor, un element marunt, dar cu valoare de simbol, importante repere care ma duc cu gandul la acele amanunte pe care le retinem si cu care memoria ne surprinde mai tarziu, la amintirile vechi si sterse in care straluceste un detaliu. De altfel, cartea este numita si  "elegie discreta" inchinata micilor bucurii ale vietii. 

Spor la citit!

Invitatie la vals

E prima carte a lui M. Drumes pe care o citesc; nu stiu daca din curiozitate sau pentru ca voiam sa-mi formulez o parere "documentata" referitoare la el. Mai degraba a doua varianta... din moment ce-am cumparat-o pentru a ma lamuri cu privire la expresiile admirative referitoare la romanele lui, cu acceptul ca e literatura de consum. Pentru mine astea doua nu se impaca. 

Incercand sa notez ce mi-a placut, as mentiona firul epic, construit pe sablonul asta, care place, cu mult suspans... povestea e emotionanta, pe alocuri  surprinzatoare, te prinde si nu te lasa. E un suspans de la o scena la alta, dar e si suspansul creat de (poate e prea mult spus) o alternare a timpului nararii si timpului narat. Romanul incepe cu ilustrarea situatiei prezente, justificata de faptele anterioare aduse in fata cititorului in paginile care urmeaza, prin rememorare. La prezent nu se revine decat in final, pe parcurs, existand foarte putine elemente, care fac referire la starea naratorului in momentul transpunerii amintirilor in scris.

Ce m-a dezamagit, insa, a fost finalul. Si daca am cateva repere dupa care judec o carte, cele mai simple sunt inceputul si sfarsitul. Inceputul mi-a sunat bine. Finalul mi se pare prea diluat. Ultimele capitole reiau intreaga istorie  ca un rezumat, de altfel, interesant- citit separat, dar caruia nu-i vad sensul. M-am gandit ca e un mod de a prelungi suspansul, dar nu poate fi vorba de suspans cand deznodamantul nu e doar previzibil, ci chiar anticipat. Speram la o rasturnare de situatie... nu! un final brusc fara explicatii... nu! un final in care dupa sinuciderea anuntata in prima pagina, naratorul va fi inlocuit cu unul omniscient - omniprezent, care sa ma surprinda cu un capitol care sa continue povestea neasteptat sau cu o fraza... nu! doar un final, pe care-mi permit sa-l numesc, patetic. "Adio!" ?

Concluzia mea:e o lectura usurica, pentru tren sau plaja sau orice alta conjunctura in care ai chef sa citesti doar asa ca sa-ti umpli timpul cu ceva placut. Povestea e de telenovela chiar daca porneste de la un fapt real; as zice ca e samburele de adevar si'apoi multa fantezie si fabulatie.

Una peste alta, nu-mi pare rau ca am citit romanul, a fost o lectura placuta (cu toata indignarea din final)... si, de fapt, ce-am notat cu minus reprezinta elemente ce tin de gustul fiecaruia. 

Spor la citit!

Climate

Saptamana trecuta am citit Climate- Andre Maurois. Am primit acum ceva timp reomandarea de a-l citi si am observat ca-l am in biblioteca, dar nu m-am sinchisit, pana cand de voie de nevoie mi-a picat in mana Istoria Angliei din care a fost "musai" sa citesc. E de inteles ca dupa ce-am descoperit ca a scris si asa ceva, adicatelea trebuie sa fi avut oaresce pasiune pentru istorie, deci, ca avem ceva in comun ( :P) a dat curiozitatea in mine ca aviara in gaini. Numai ca ne-am luat cu BAC-u' si glume de-astea si am amanat lectura lui... pana cand Jurnalul National a binevoit sa'mi vare sub nas Climate. Multumesc cerului... ca de cartea din biblioteca uitasem. Revenind: am ciitiiiiiit. Si? Pai si... si a fost interesant. Mi-a placut formula de roman epistolar. Mi-a placut partea a doua care nu e bine definita nici ca scrisoare, nici ca jurnal, nici ca memorii... Mi-a placut simetria creata prin evolutia relatiilor dintre personaje si similaritatile intre Phillipe si Isabelle. Mi-a parut ciudat sa regasesc o suita de personaje: Odile mi-a semanat a Otilia lui Calinescu, apoi a Ela lui Petrescu, Phillipe a Gheorghidiu si pe alocuri am gasit asemanari mai marunte si cu alte personaje. Abordarea temei iubirii nu e cea mai originala, povestea in sine pare ca se tot repeta in literatura, la un moment dat devine previzibil finalul, dar totusi are cateva elemente care nu lasa romanul sa cada in cliseu, in banal.
Am spus destul. Spor la citit!

Vioara la doua maini

Ţii minte palma cu fluturi,

Palma cu aripi

Şi cum alunecau degetele mele pe coarde?!

Am întors viorile pe dos

Şi palma am împărtit-o în două:

Un deget l-am schimbat în aripă de înger

Şi restul mâinii l-am lăsat să curgă

Pe gâtul viorii.

Pe dinăuntru mâna făcută aripă de fluture

Cântă din 2 în 2 timpi

O arie bolnavă.

Pe dinafară vioara făcută limbă de lemn

Tace în trei optimi,

Cu gâtul pe-o aripă fără trup.

Pe diăuntru mii de fluturi

Înghit scârţâitul lung.

Pe dinafară mii de urme de fluturi.

***

cat cer

cat cer si cate libelule in cer

si cat zbor, doamne,

cat zbor

si cat de departe ajunge zborul

si aripa lor

si cum n-au intalnit ele omul,

omul cu maini de dor,

omul care scoate ghimpi fara nicio durere,

omul care n-are granita nici cat cerul si

 cand iubeste, nici cat zborul

cat zbor... dar cat suflet, doamne,

cat suflet

cat cer si cat dor de cer

Despre Bac ;)

Ei bine ... a sosit momentul pentru a impartasi aceasta experienta; cum fac toti bloggarasii proaspat absolveniti, ma inscriu si eu la cuvant, doar nu ma las eu la ei... cum adica sa lasam aceasta "clipa de restriste" neprezentata cu amanunte de tot soiul, cu sare, piper si, inclusiv, mirodenii orientale. Nu se putea, nu dom'le, nu. Sa stie lumea, ca intram in randul oamenilor cu liceul terminat. Stiu ca e inundatie si n-avem dreptul sa dezbatem, discutam, respiram alte subiecte, dar iata'ma egoista si lipsita de orice urma de umanitate, vorbind despre bac. Sa zic cum zise un om, ca fu "o gluma proasta"?  sa ma indignez ca s-a'ntors lumea cu dosul in sus si notele cu ea cu tot? sa ma mir de cat de departe merge romanismul? Ei, ne-am obisnuit cu toate astea, devenim patetici. Asa-deci, ia sa lasam prostiile de-o parte, ca nu-i cazul sa ma plang. Cu sincere pareri de rau pentru cei pe care stimabilii nu s-au sfiit sa-i depuncteze (din motive mai mult sau mai putin subiective), 10. Ca doar de aia se numeste blog propriu si personal, sa ne laudam pe el, vorba cee "fapta buna lauda pe om" (din intelepciunea subiectului II - proba E-a). Mai multe detalii, pe alte blog-uri de specialitate... 

***

Rauri de alb

Aprins.. infinituri curg intre noi

De lumina si foc

Ma dor ochii.

Printre gene

Ca printr-o padure de salcami

Frunze de pe chipul tau

Se desprind

Umbre de nuci amari.

Ieri paseam pe apa

Cu talpa inecata, albastra, violet

Un rau de nopti, de respiratii, de mii de ani

mi-e sete

ca pe vremea cand nu aveam bani

de suc la tec.

Mana e rece .

Aud albul cum curge cu scipiri.

Armonica

“in impresia totală rămâne o lume armonică aparte”

Cântă-mi în game minore

Toamna

Cum îmi cânta ploaia în palme.

Cântă-mi cu degetele pe coaste

… ale mele sunt clape de pian surd;

Din ale mele nu poți face om ca din Adam,

Dar poți răsării apusul

Și umbrele.

Cântă-mi

De la piano la mezzo forte

În cheia fa

… în cheia facerii lumii

Și a prefacerii

Și a desfacerii,

Dar nu-mi cânta în sol

Bemol.

Nu vreau să cad

Și să cântăm

În gol.

Mustele

Saptamana trecuta, pentru ca am avut nevoie si, prin urmare, mi-am facut si timp, Sartre - Mustele.
de ce am spus "Sartre - Mustele" si nu "Mustele- Sartre"? pentru ca a fost prima chestie pe care am citit-o din Sartre... i-a urmat zidul (intr-o alta postare).
O sa va dau cateva informatii generale, de genul : drama in trei acte, al carei personaj central e Oreste, prima piesa sartriana pusa in scena... cred ca ajunge, vreau sa trec la ceea ce mi-a ramas mie in minte.
Ei bine, dincolo de scenariul bine construit, de stilul personal si de toate celelalte, pe mine m-au zguduit nitel imaginile. Descrierea merge pana la detalii din cele mai marunte, dar care sunt, de fapt, cele mai expresive. Imagini incredibil de plastice, care tind spre grotesc, categorie estetica ce are si mai mare impact. Si, poate parea ciudat, descrierile nu-s construite din substantive inconjurate cat vezi cu ochii de adjective, nu... sunt descrieri dinamice, sunt imagini vii. Cu riscul sa va stric placerea lecturii (desi nu cred), dar imaginile insele spun tot:


 "Ce albi sînt, ce drăgălaşi sînt! Mă voi rostogolipe pîntecele şi pe pieptul lor, ca un torent peste pietre. Voi lustrui cu răbdare această carne gingaşă, o voi freca, o voi i răzui, o voi toci pînă la os. (Face cîţiva paşi.) O, dimineaţă curată de ură! Ce minunată deşteptare: ei dorm, au asudat,  miros a fierbinţeală; eu sînt trează, proaspătă şi aspră, inima mea e de aramă, simt că sînt sfîntă."

"Ai nevoie de ghearele noastre ca să-ti scormonească prin carne, ai nevoie de colţii noştri ca să-ţi muşte pieptul, ai nevoie de dragostea noastră canibală ca să te îndepărteze de ura pe care ti-o porti, ai nevoie de chinuri trupeşti ca să-ti uiţi chinurile sufleteşti. Vino! Vino! N-ai decît două trepte de coborît, te vom întămpina cu braţele deschise, sărutările noastre vor sfîşia carnea ta gingaşă şi va veni uitarea, uitarea în marele foc purificator al durerii."

Aaa, inca ceva:

 rînduiala dintr-un oraş şi rînduiala din suflete sînt şubrede: dacă te atingi de ele, provoci o catastrofă