Promovez lectura! (IV)

In acest articol, voi promova lectura intr-un mod mai aparte. Cred ca multa lume are un jurnal... dar nu stiu cati dintre noi au alcatuit vreodata un jurnal de lectura. Eu am facut asta de doua ori. O sa cititi in continuare un jurnal de lectura la capitolul “ Cartea de bucate” din volumul “Exuvii” al Simonei Popescu:

Iau cartea în mână şi după ce îmi spun : “E verde, pare frumoasă” o deschid, încercând între timp să-mi adun gândurile şi privirile. Încep să parcurg slovă cu slovă, cuvânt după cuvânt creează sensul şi lectura mă învăluie. Dar din încăperea alăturată se aude televizorul şi două voci cu ton de bârfă. Închid uşa de la cameră şi îmi continui drumul. Enumerarea de titluri mă pune pe gânduri, încerc să-mi amintesc dacă am citit cărtile şi rămân puţin asupra celor trei muschetari ( văd deja pălăriile, aud chiar bătaia săbiilor, vestimentaţie de epocă ). După câteva zeci de secunde, realizez că umblu fără să mă uit la picioare. Mi-am amintit de vremuri trecute şi amintirea mi-a răpit atenţia. Citeam automatizat, gândindu-mă la cărţile copilăriei. Important e că m-am trezit înainte să mă împiedic (căci umblam fără să mă uit la picioare); înainte să mă împiedic de “chewing- gum”. Oare dacă bunica ar încerca să citească şi ea cartea asta, ce ar înţelege? Dar de ce ar avea bunica intenţia de a se apropia de o carte ca asta? Bunica citeşte rugăciuni, aşa că prima mea întrebare rămâne retorică. Mă simt imediat interesată şi atrasă de lectură pentru că acelaşi lucru l-am facut şi eu când eram mica: citeam cărţile de bucate ale mamei şi mă imaginam bucătarul cel mai iscusit din ţară sau cărţile de croitorie şi mă vedeam mare creatoare de modă. Încerc să-mi recâştig concentrarea şi chiar dacă unul din trei cuvinte îmi aminteşte de ceva, răman în prezent (Carpe diem!). Din rând în rând zâmbesc, mă amuză “dizgraţioasele oua cu limbă” şi “cele mai cumplite metode de sacrifiare şi tortură”. Ma aflu parcă la ora de biologie, îmi apare în minte o imagine din şcoala generală când am disecat un iepure. După două pagini mă opresc, căci în minte se repetă la nesfârşit refrenul piesei ascultate acum 4 ore. În ultimele cinci minute a devenit tot mai evident. Poate pentru că îmi sună mai armonios decât cantitatea industrială de informaţie, comprimată în cuvinte puţine. Trebuie să recitesc. Las inima din refrenul melodiei să-mi zboare din minte şi revin la inimile animalelor, a căror preparare e înfăţişată atât de sugestiv încât imaginaţia mea ţese un adevărat scenariu alcătuit din imagini de o largă varietate, mirosuri, gusturi şi senzaţii organice: poftă, foame, greaţă. Ah, am gustat şi eu o dată inima puiului şi îmi lasă gura apă când mă gândesc la gustul creierului de găină. Devin personaj în propria-mi operă dramatică şi simt în jurul meu culori şi lumini îndrăzneţe. Îmi orientez pentru o clipă activitatea ochilor în stânga: am rămas tot aici, în camera în care culorile sunt pale şi lumina e slabă. Revin la lectură şi paragrafele se scurg precum “curgeau lent cremele”. Ma opresc, lectura asta mi-a făcut o poftă îngrozitoare, chiar dacă pe nesimţite, am luat şi cina, gustând câte puţin din toate bucatele, savurând fiecare aromă rezultată în urma unor procese mai mult sau mai puţin ademenitoare. Iau o bomboană şi parcă lectura e mai uşoară acum. Fiecare papilă gustativă recepţionează semnalele transmise de lumea cealaltă, lumea în care mi-am trimis mintea să se plimbe; gustul literelor înşirate într-o armonie îmbătătoare, al vorbelor asortate şi asezonate cu originalitate. Mi se face mereu sete de fraza următoare şi adăpându-mă înghit lumea tuturor posibilităţilor culinare care curge în continuare, pe paginile cărţii verzi. Îmi amintesc şi eu de o carte de bucate neagră, cu o tânără doamnă, purtând sorţulet cu buline, şi am impresia că acum citesc memorii de lectură ale unei persoane care a citit reţetele din ea ca pe nişte poveşti ( în timp ce eu pierdeam vremea cu Feţi Frumoşi ). Dar trecerea de la un palier la altul, de la organe la Dumnezeu şi Diavol, mă năuceşte. Am ajuns la Purgatoriu, abia acum întreaga construcţie a operei mi-e clară.
Nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la ceea ce citesc; cu atâta iscusinţă şi isteţime sunt legate cuvintele unele de altele, încât nu vreau să-mi mai dezlipesc privirile. Acum, nu diferitele delicatese mă atrag, ci modul în care sunt înfăţişate amintirile. Conţinutul lor e încântător, mă scoate din monotonia vieţii cotidiene, iar forma lor face ca “banalitate” să fie antonimul a tot ce citesc. E mai presus de romanele analizate la şcoală, de nuvele şi povestiri cu acţiune simplă sau complicată, cu timp şi spaţiu relative, cu personaje reale sau fantastice. E o rememorare subiectivă, ce se prezintă într-o manieră originală şi tocmai acest grad de noutate îmi stărneşte curiozitatea şi dorinţa de a continua. Dar treptat, amintirile se dispersează, îmbinându-se cu prezentul şi anunţând sfârşitul. Îmi pare rău că trebuie să mă întroc şi eu la realitate, să închid cartea, rămânând în minte cu imaginea fluturelui “aşezându-se cuminte şi mare ca o pasăre pe cartea asta de aventuri ale BURDIHANULUI”.

Spor la citit!