2. Absurdul în literatura română

Chiar dacă, aparent, absurdul pare apanajul epocii moderne, literatura a resimţit influenţa acestui concept, chiar dacă în forme diluate, chiar de la Sofocle. Aceeaşi istorie o are şi în literatura română, cum afirma şi Serge Fauchereau: „există în literatură ca şi în cultura populară din România, o întreagă tradiţie a absurdului". Dar ideea se conturează în perioada paşoptistă, mai degrabă, în romantism prin asociere cu oniricul sau grotescul, dar şi în realism, mai ales la Caragiale. Profund tragic, prin multiplele implicaţii ontologice, absurdul se manifestă prin comic pentru că nu oferă nicio ieşire. Caragiale nu se străduieşte să creeze un absurd rizibil şi înfricoşător totodată, ci se multumeşte să-l extragă din realitatea în care-l surprinde existând din abundenţă. Receptându-l cu luciditate şi amărăciune, îl supune atenţiei celor care trec pe lângă el nesesizându-l: „Trecem pe lângă absurditate şi nu ridicăm măcar o sprânceană revoltaţi; auzim neghiobia şi nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustaţi; vedem impostura şi ticăloşia, şi zâmbim frumos, ca la întîlnirea celor mai bune cunostinţe”. Astfel, nimeni nu observă oportunismul întruchipat în Coriolan Drăgănescu („Tempora”) sau Nicu Ionescu („Autoritate”), şi nimeni nu e revoltat în faţa demagogiei orbitor de clară a lui Caţavencu, pe nimeni nu miră că duşmanii de ieri devin peste noapte fraţi, că instrumentul puterii citeşte „ca evanghelia” ziarul opoziţiei dar îl “umflă” pe proprietar, sau că senilul, şiretul, iresponsabilul Dandanache va conduce destinele urbei X, etc. Astfel de situaţii absurde sunt frecvente la Caragiale, dar ele ţin, demonstrabil, de inconsistenţa şi absurditatea realităţii exterioare pe care o oglindeşte, de fapt, chiar dacă nu întotdeauna cu fidelitate. Un aspect, pe care Caragiale îl valorifică, este limbajul: uzura expresiilor verbale, convenţionalitatea, capcanele automatismelor redate prin clişee verbale. O mostră a absurdităţii în plan lingvistic, ca expresie a non-comunicării, este schiţa „Căldură mare”, în care atmosfera caniculară justifică sterilitatea dialogului apropiat de absurd.

Urcând pe treapta istoriei, următorul moment reprezentativ pentru aplicarea conceptului în literatură este avangardismul, exercitat în România din anul 1913, dar activ mai ales în perioada 1922-1932. Cu siguranţă, avangardismul autohton a fost o mişcare foarte îndrăzneaţă, mai ales în contextul secolului al XX-lea, în care tânăra literatură română era în plin proces de conturare. Radicalismul, negativismul (care merge până la nihilism şi anarhism), incoerenţa limbajului, absurdul, insolitul şi anormalul care definesc acest curent (şi grupările literar-artistice aderente) i-au făcut pe foarte mulţi critici să-şi arate reticenţa faţă de avangarda românească. Un precursor al avangardei literare poate fi socotit Urmuz, care anunţă absurdul suprarealist prin prozele sale. În seria scrierilor absurde se înscrie şi microromanul "Ismail si Turnavitu", descriptor al unei lumi ilogice, ireale. Dar inovaţiile literare realizate  de el – vizînd portretizarea personajelor, textul-colaj, condensarea/răsturnarea narativă şi absurdul – se regăsesc în multe dintre scrierile avangardiste.

Epoca dintre cele două razboaie mondiale este a doua mare epocă în literatura română, după aceea a marilor clasici. Într-un timp ceva mai scurt decât spaţiul unei generaţii, literatura română atinge un nivel european, putând fi comparată cu oricare mare literatură constituită. În acest sens, Eugen Ionescu este unul din ambasadorii literaturii române în Europa, prin teatrul absurdului. Cel care a folosit pentru prima dată sintagma "teatrul absurdului" este Martin Esslin, referindu-se la opera a patru dramaturgi: Samuel Beckett, Eugène Ionesco, Jean Genet şi Harold Pinter şi desemnând o direcţie teatrală importantă a secolului al XX-lea, care se bazează pe demonstrarea faptului că existenţa este lipsită de semnificaţie si evidenţiază iraţionalitatea în care se pierde umanitatea. Unui univers real absurd, care goleşte de sens existenţa umană, care, cum spune Eugen Ionescu, este "pe nedrept obiectiv, dar în realitate total suprareal, baroc, bizar, neobişnuit", i se adecvează o formulă estetică pe masură: "Cât despre logică, despre cauzalitate, să nu mai vorbim. Trebuie să le ignorăm cu totul. S-a sfârşit cu drama, cu tragedia. Tragicul devine comic, comicul devine tragic." Bulversarea valorilor şi a conceptelor tradiţionale ale esteticului conduce la o modificare radicală asupra conceperii instanţelor textului dramatic: acţiune fără evenimente logice, alunecând pe panta absurdului; personaje anonimizate până la reificare, până la confundarea cu obiectele, devenind simple marionete; limbaj banal, ridiculizat, noncomunicativ, parodic, adevărata criză a limbajului; teme literare grave golite de gravitate, cu implicaţii groteşti, tragicul existenţei convertindu-se în comic, în râs amar, demolator, întreaga organizare literară luând aspect de farsă tragică. Eugen Ionescu însuşi afirma că dintr-un unghi de vedere comic tragicul existenţial se observă mai bine, ironia fiind mai relevantă pentru situaţiile absurde decât patetismul, liricul sau tragismul teatrului tradiţional.

În literatura română postbelică, absurdul capătă, însă, alte valenţe, determinate de noul context social-politic. Relevantă în acest sens este afirmaţia lui Matei Vişniec, ororile comunismului fiind o temă mereu dureroasă şi recurentă în opera şi în interviurile sale: Nu trebuie uitat însă că, în România, la ora aceea, absurdul era de fapt realitate. La noi, ca să descrii viaţa unui om care se scoală de dimineaţă şi se culcă seara, iar între aceste momente traversează o zi-lumină, înseamnă a face literatură absurdă. Omul era supus presiunii puterii, mediului, ideologiei etc. Avea o gândire dublă: una spunea acasă şi alta pe stradă. Se chircea în sine ca să nu-şi arate adevăratele sentimente. Toată această schizofrenie care marca societatea românească era de o asemenea absurditate, încât, descriind în mod realist ceea ce se întâmpla, obţineai deja o literatură absurdă. Deci, pentru mine absurdul n-a fost chiar absurdul estetic al lui Ionesco sau Beckett, a fost mai mult un absurd marcat de grotesc"[1].  În acest sens este prezent absurdul şi în opera lui Marin Preda.

[1] Daniela Magiaru, Dramaturgul ludens, www.aurora-magazin.at