Arhitectura sufletului

“Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.”

Intr-o zi o sa ne saturam sa ne plimbam prin oras, pe strazi sau prin parcuri, prin muzee si biblioteci, prin magazine sau piete; o sa ne saturam de aceeasi cladire veche de pe colt, de pavajul din centru, de blocul cu 30 de etaje, de prefectura si de cinematograf. Poate deja ne-am saturat si solutia de moment a fost sa renuntam la plimbari, acum doar mergem. Dar daca ne va reveni pofta de plimbari?
***
Stefan a inchis ochii. S-a gandit ca doar pentru o clipa. Inca nu se luminase bine de ziua, iar semafoarele il orbeau. Strada pe care si-o dorea el, cu felinare galbene, ce lumineaza slab, nu se afla in orasul acesta… cu certitudine, nu. A inchis ochii. Inca era liniste. La 7 dimineata farurile masinilor sunt stinse, in parcare. Stia prea bine ca in curand o sa se trezeasca, asa ca a inchis ochii.
Negru. Intuneric. O lumina slaba, cetoasa, nedeslusita si apoi o ingemanare de culori. Un pas… si celalalt… si urmatorii. Cunostea orasul atat de bine incat chiar si cu ochii inchisi ar fi putut ocoli gropile din trotuar. La inceput cu neincredere, iar apoi cu din ce in ce mai multa pofta s-a avantat intr-o goana nebuna. Dupa… nu stia dupa ce, dar pasea repede, cu ochii inchisi, pe trotuarele marginite de blocuri si magazine. Simtea o dorinta tot mai mare de a nu’si mai deschide ochii. Nu s-a gandit niciodata cum s-ar fi descurcat daca ar fi fost orb, nu a cunoscut oameni orbi si nici nu a fost vreodata interesat sa-i cunoasca, dar era multumit acum. Cam la doua strazi departare a incetinit , s-a oprit si si-a zambit. Stia ca acolo e intuneric, stia ca pe acea alee laturalnica neoanele au uitat de mult ce e lumina. A deschis ochii cu teama, s-a convins ca era in locul dorit, s-a asezat pe o banca si a inchis iar ochii. Si asa, cu ochii inchisi, si-a ridicat privirea spre cer. Mintea lui a inceput sa lucreze.
Stia ca e putin innorat, dar ca totusi in partea dreapta se vad cateva stele si o virgula de luna; si mai mult, chiar le vedea. Si-a amintit de cate ori a vrut sa prinda luna pe vremea cand era copil si de cate ori a vrut ca visul lui sa nu fie imposibil, pentru a putea sa i-o dea Elenei sa si-o atarne la fereastra. Elena iubea mult luna, cam la fel de mult cum il iubea pe Stefan. Si iubirea lui… Incepea sa si-o imagineze; sufletul lui era cam la fel de mare ca si cerul, doar ca desi se saturase de oras, nu si-l putea inchipui altfel decat un cer cu strazi si cladiri. Isi vedea acum iubirea tot mai bine, era in fiecare locusor: picta o luna pe peretele unei sali de spectacole, se ruga intr-o biserica, lumina intr-o biblioteca, adia intr-un copac. Si mai vedea ca undeva pe acel cer era un soare, un soare ca toti sorii, atata doar ca nu-l putea localiza; era si deasupra si dedesupt , si in nord si in sud, in dreapta si in stanga. Da, Elena… si iubirea ei. La marginea orasului erau cateva blocuri gri, cam darapanate; stia prea bine ca acolo locuiesc neoamenii lui. Undeva spre centru, avea un parc pentru copii, plin de caldura, de zambete si de speranta . Celelalte cladiri erau in mare parte colorate, fie pentru reusite, multumiri, intelegere si admiratie, fie pentru prietenii, bucurii sau rabdare. Doar ca nu erau culorile vii ale unui curcubeu, erau culorile strazilor vechi si intime din tablourile Elenei. Nu avea blocuri inalte, nici semafoare si nici masini. Avea doar un tren. Pe strazile lui, oamenii se plimbau in voie. Se opreau ore in sir in fata unei coloane sau a unei arcade ale unei cladiri, se priveau unii pe altii, se imbratisau si se sinchiseau sa se salute. Pe fundal se auzea o melodie cantata lin la chitara, o auzeau cu totii. O invalmaseala de stari si senzatii, de vise si ganduri, curgeau de pe gatul chitarii pana’n urechile lor; ascultau in acelasi timp “Copilul si durerea”, “For the windows in paradise”, “10”, “Fire sign” si “18 ani” – interesanta combinatie, nu? Undeva in aripa stanga a sufletului, cerului, orasului (sau ce o fi fiind) avea un teren de tenis si cativa oameni cu zgura pe talpi, la cateva sute de metri departare o fabrica de ciocolata si undeva spre sud, o livada de portocali. Un singur lucru nu gasea Stefan… casa lui. De fapt, niciodata nu i-a placut imobilul in care locuia, dar nu vedea nici vreo casa cu pereti verzi si ferestre mari de lemn, a gasit doar o banca, banca pe care a stat ore in sir privind cerul, nucul de deasupra sau citind.
Aici avea ochii deschisi.
***
Atunci vom inchide si noi ochii.