Am in fata ochilor o portocala pe care nu stiu cum sa o privesc, cu pofta sau cu privirea unui artist care patrunde pana sub coaja... ma mut spre restul biroului plin de nimicuri si vad ca viata mea nu e construita din lucruri marunte, ci pur si simplu din nimicuri (imprastiate).
Imi vine in minte "timp", vreau mai mult... si el nici macar nu exista, pentru mine e o iluzie si totusi ma izbesc de el si uneori chiar cred in el. Vreau sa stau tolanita pe un lan mare de iarba verde, sa stau desculta cu ochii la soarele ce se'ascunde sub nor si sa citesc... orice. Sa stau pur si simplu si sa simt fiecare atom din mine.
Cuvinte... de ce avem nevoie de cuvinte? ca sa ne jucam. Sa ne jucam de'a stiinta, de'a inteleptii, de'a prostii, de'a nebunii, de'a copiii, de'a iubirea, de'a vorbitul. Eu am nevoie de cuvinte ca sa ma joc ca gandesc si gandesc ca sa ma joc ca simt si simt ca sa ma joc ca traiesc si, de fapt, traiesc ca sa ma joc cu cuvintele.
Strivire, izbire, cadere, risipire...
Oare luna unde doarme'n noaptea asta? Vreau un colt de cer sub cap in loc de perna si un nor sa ma acopar si poate luna... E frig afara'n februarie.
Mi-e somn. Am obosit de atat existenta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu