Mărturie despre un sistem aberant, romanul Cel mai iubit dintre pământeni surprinde aspecte ce într-o societate liberă, care respectă drepturile omului, s-ar situa în zona absurdului. Dar neprevăzutul, neînţelesul sau chiar non-sensul se instalează şi în situaţii ce nu privesc zona politică, ci ţin doar de viaţă, sugerând faptul că întreaga existenţă a lui Victor Petrini pendulează între extreme, între concret şi abstract, subiectiv şi obiectiv, a trăi propriu-zis şi a analiza viaţa.
3.1.Absurdul şi moartea
Sentimenul absurdului, în viziunea lui Albert Camus, “nu-i decât divorţul dintre om şi viaţa sa”, ori la Petrini acest divorţ nu există, el afirmând “mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător”. Personajul acceptă această idee, chiar o reformulează prin cuvintele “te simţi străin de propria fiinţă”, dar atâta vreme cât “ai conştiinţa că ea este totul”, absurdă este doar moartea.
Romanul debutează tocmai cu o meditaţie asupra acestei teme majore, care va reveni în diferite forme pe tot parcursul romanului. Astfel, moartea e absurdă în condiţiile în care omul e ataşat de viaţa sa şi nu o poate percepe decât ca pe o idee, e absurdă atâta timp cât cauza ei e absurdă (cum este cazul tinerei studente bănăţene care se sinucide pentru că este jignită şi umilită de reprezentanţii facultăţii şi ai partidului în şedinţa universităţii), dar devine unica soluţie salvatoare pentru Victor când comite cele două crime. Printr-o analogie, salvatoare e crima, înfaptuită de Oreste, şi în „Muştele” lui Jean Paul Sartre, cu toate că locuitorii îndoctrinaţi ai oraşului Argos o percep ca pe o satisfacţie a Erniilor, o povară în plus în bagajul remuşcărilor. De fapt, crima poate fi percepută (probabil mai puţin la Preda şi, evident la Sartre) ca un fapt simbolic de revoltă, de eliberare de sub greutăţi inexistente, induse doar masei, prin manipulare.
Petrini analizează viaţa şi moartea ca un filosof şi stabileşte într-un dialog cu bunicul său că “rostul vieţii e să te bucuri că traieşti”. Această concluzie este formulată în urma detenţiei care vine ca o revelaţie în acest sens, dezvăluindu-i bucuria lucrurilor simple care asamblate construiesc viaţa. În acest context, personajul precizează : “Celor care au revelaţia absurdităţii existenţei nu le-ar strica munca dură într-o mină de plumb sau la un canal, şi fără posibilitatea de a se retrage şi mai mult în domeniul absurdului printr-o condamnare absurdă; nu, să rămână liberi şi să descopere foamea şi setea şi bucuria somnului demult pierdute sau să piară, alternativă firească, deloc lipsită de sens.” Diferită este concluzia personajului sartrian Pablo Ibbieta, care încearcă să îşi privească propria condamnare la moarte cu sânge rece, doreşte să înţeleagă moartea şi reuşeşte să ajungă la un sentiment total de detaşare, încât toate amintirile i se par caraghioase şi orice acţiune a celor din jur îi stârneşte râsul : „Le vedeam micile manevre şi eram uimit că există oameni capabili să-şi piardă vremea cu aşa ceva.”, căci totul îşi pierde sensul pentru „un om care avea să moară imediat”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu