3.3.Absurdul – percepţie subiectivă
Fiind o confesiune, acesta prezintă o perspectivă subiectivă, personajul principal şi narator înfăţişând în mod nemijlocit propriile reacţii, gânduri sau trăiri. După cum susţine Camus “omul este prada propriilor adevăruri”, se ghidează după ceea ce înseamnă firescul pentru el, astfel că absurdul nu poate fi justificat în afara celui care îl afirmă[1].
În contextul sistemului raţional după care acţionează Victor Petrini, absurdă este credinţa în Dumnezeu, de care, însă, nu se dezice totalmente, căci, deşi în adolescenţă afirmă cu trufie că îşi pierduse sentimentele pentru divinitate, pe întreg parcursul evoluţiei sale persistă speranţa, chiar în momente care par fără ieşire. Se aseamănă, astfel, cu creaţia lui Kafka ce “refuză Dumnezeului său mareţia morală, evidentă, bunătatea, coerenţa, dar nu o face decât pentru a i se arunca la picioare cu o şi mai mare râvna” aşa cum afirma Albert Camus[2]. Absurdă este şi despărţirea de Nineta, al cărei motiv este imprecis, un capriciu al fetei şi o încăpăţânare a sa, şi în faţa căreia cei doi rămân senini, anormal în raport cu semnificaţia momentului cu valenţe negative. Apoi, absurdă i se pare lui Petrini posibilitatea ca soţia prietenului său Petrică Nicolau, Matilda, să-l viziteze “şi totuşi acest lucru absurd avu loc : într-o după-amiază, cam după o lună după vizita mea la ei, mă pomenii cu ea în uşa”. Mai târziu, gestul straniu a lui Petrică nu doar că i se pare inexplicabil, ci îl infioară. Dar mult mai absurdă i se pare lipsa de reacţie a Matildei pe care o va înţelege când va afla despre boala prietenului său. Tot într-un astfel de context, în care are o viziune limitată de necunoaştere a anumitor aspecte, în acest caz fiind vorba de tarele regimului comunist, Victor consideră absurdă groaza vizibilă de pe chipul lui Cubleş în momentul în care este scos din rânduri, la manifestaţiile de 7 noiembrie. Este evidentă aici ipoteza camusiană conform căreia “dacă absurdul există, el nu poate exista decât într-un univers al omului”. În evoluţia lui Petrini este vizibilă adaptarea la situaţie şi instaurarea unei viziuni ample care, în final, elimină absurdul prin scepticism, protagonistul pierzând, în mare, capacitatea de a se mira, devenind în oarecare măsură imun la ceea ce altădată i se părea fără sens, inacceptabil, absurd. Comparând, Ştefan Gheorghidiu, protagonistul romanului camilpetrescian Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, oferă o viziune evident subiectivă asupra dublei experienţe, cu accent pe cea amoroasă, războiul fiind mai degrabă un prilej de detaşare, de evoluţie. Percepţia lui asupra sentimentelor şi relaţiei cu Ela, iniţial cu tendinţe hiperbolizante, se modifică, prin prisma evenimentelor cu adevărat tragice, de pe front, încât, în final, ajunge să înţeleagă absurditatea situaţiei şi priveşte realitatea cu alţi ochi.
Aşadar, iniţial, Victor Petrini are un set propriu de valori, un sistem de gândire, la care raportează acţiunile celor din jur, dar contactul cu schimbările societăţii îi aduce capacitatea contextualizării, rezultând o percepţie în care absurdul de odinioară, e normalitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu