Pentru că îmi place să privesc în jur.
Făra a deveni patetică sau a relua atât de actualul şi bătătoritul subiect al răsturnării valorilor, al societăţii ce se îndreaptă spre nu ştim sigur ce, al contrastelor şi neînţelesurilor omului modern, privesc în fiecare zi în jur. Şi pe lângă aceste idei vehiculate până şi de cei în cauză (pentru că paiul din ochiul altuia se vede chiar şi cu o bârnă în ochiul tău) mintea mea lucrează şi spre o încercare de a inţelege raţionamentele celorlalţi, luaţi individual sau în masă. Am dărâmat zidul din faţa ochilor şi m-am izbit de altul, pe care scrie, cu litere de-o şchioapă, Absurd. Cu siguranţă, de vină e şi incapacitatea-mi exersării unei profunzimi absolute, dar parcă sunt prea multe rupturi în ţesătură.
Cum lamentarea nu e, însa, o soluţie, voi recurge la o viziune optimistă asupra realităţii noastre, pornind tot de la o idee cu mulţi adepţi în contemporaneitate: „să vedem partea plină a paharului” sau „să învăţăm din fiecare experienţă”. Cu siguranţă absurdul nu s-a născut aici şi acum. Şi oferind o deschidere atât de largă, cu siguranţă, a existat şi o preocupare pentru subiect. Şi imi vin în minte nume precum Kafka sau Camus, Eugen Ionescu sau Matei Vişniec. Dar mi-aş propune o incursiune în literatura română, cu absurdul provenit din contextul nostru social, istoric şi politic, prin Marin Preda şi romanul său total, Cel mai iubit dintre pământeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu