Așadar, dincolo de a fi un subiect generator de numeroase întrebări pentru filosofie, ori o caracteristică a teatrului modern, absurdul a primit și alte valențe. Literatura română și, mai cu seamă, literatura română postbelică oferă un exemplu semnificativ, în acest sens, prin operele ce înfățișează situații absurde, atitudini absurde, sisteme absurde. Cu toate că este evidentă abordarea originală, marcată de specificul istoric, se pot realiza numeroase analogii cu literatura universală, demonstrând nu doar un sincronism, cum ar spune Lovinescu, ci și o valoare a operelor ce le înscrie în universalitate.
Opera lui Marin Preda se axează, în mare parte, pe analiza reacțiilor omului la noua ordine ce este dictată sau, cum afirmă Marin Iancu în prefața Dicționarului de personaje prediene, pe „ilustrarea procesului de depersonalizare a umanului în momentele de dezlănțuire a politicului în formele uniformizatoare ale dictaturii”[1]. Astfel, teoria absurdului se aplică într-o manieră fericită pentru literatură, cu toate că e nefericită în substanță.
Cel mai iubit dintre pământeni, „roman total”, cum îl numește Eugen Simion, surprinde conceptul, dezvoltându-l în câteva direcții, chiar dacă poate fi identificat ușor în fiecare plan: de la cel social, la cel moral, psihologic, sentimental. Perspectiva subiectivă din care e construită narațiunea, cu excepția fragmentului prezentat de Stefan Pop Ciceo, oferă totuși o imagine neștirbită, datorită impresiei de viață trăită, receptată și ilustrată cu mare precizie și sinceritate. Pentru Petrini, cotidianul devine un univers concentraționar, asaltând eul mai întâi din exterior, în cercuri tot mai apropiate de ființa sa, dar experiența lui este, de fapt, exponențială pentru categoria intelectualilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu