Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, termenul „absurd” denumeşte o calitate a ceva „care contrazice gândirea logică, care nesocotește legile naturii și ale societății, contrar bunului-simț; ilogic”. Dar dincolo de această definţie, absurdul este o realitate, devenind obiect de studiu pentru filosofie şi estetică, dar şi tematică generoasă pentru literatură.
Cum afirma Adrian Iorgulescu, „Aparent, categoria reprezintă produsul epocii actuale, atât de contradictorie, chiar schizoidă în datele şi manifestările sale”. În fapt, fără a detalia, în forme mai estompate o vom regăsi în aporiile lui Zenon, în antimoniile metafizicii lui Aristotel, în tragediile lui Sofocle, în episoadele Divinei Comedii a lui Dante, în personajele lui Swift, Dostoievski sau Caragiale. Sunt antedatări marcante dintr-un şir practic neîntrerupt de creaţii legând antichitatea de modernitate, ce păstrează în comun atât sentimentul unor inadecvări profunde la context, cât şi fondarea pe o gândire a paradoxului, antitezelor, antagonismelor. Pentru a înţelege operele care surprind absurdul (în măsura în care ele vor să se facă, să se lase înţelese), trebuie să determinăm conceptul de absurd, să‑i găsim rădăcinile istorice, filosofice. Într‑adevăr, înainte ca să fi apărut o literatură a absurdului, conştientă de problematica ei, gândirea teoretică şi‑a pus problema absurdului. În epoca noastră, în care literatura are atâtea implicaţii filosofice, era firesc ca ideile unor gânditori (dintre care unii ei înşişi autori de opere literare) să pătrundă în lumea artei. Ideea absurdului se poate spune că a precedat reprezentarea sa literară. De altfel, chiar dacă există o trăire originară a absurdului, o intuiţie, un sentiment al absurdului, în cele din urmă absurdul reprezintă o atitudine teoretică faţă de lume, de viaţă, faţă de cunoaşterea umană. Există deci o idee a absurdului. Această atitudine teoretică, această idee se cere determinată înainte de toate. Gândirea filosofică, în cursul istoriei sale, a dat conceptului de absurd două înţelesuri constante, primul privind absurdul pe plan strict logic, al doilea considerându‑l pe planul mai larg al teoriei cunoaşterii ori al metafizicii. Dar nu există un „absurdism”, o şcoală literară a absurdului, astfel că nu a apărut încă – şi e puţin probabil să apară, cu toate încercările în acest sens, îndeosebi ale lui Albert Camus – o gândire filosofică sistematică absurdă. Cei pe care ne‑am obişnuit să‑i considerăm părinţii spiritualităţii absurde – Jean-Paul Sartre şi Albert Camus – sunt de fapt, unul, filosof existenţialist, altul, gânditor şi scriitor care a pornit de la meditarea problemelor existenţei. Gândirea lor – oricum s‑ar defini ei înşişi pe sine – e placentar legată de existenţialism. Absurdul e, în fond, o temă de gândire a filosofiei existenţialiste. Din punct de vedere estetic, absurdul e categoria care caracterizează dezacordul dintre om şi mediul său social. Vizibil, mai cu seama, în literatură, se reamarcă totuşi şi în alte domenii precum pictură (tablourile lui Kandinsky), dans ( baletul lui M. Bejart), muzică ( Sonata tacerii lui Cage).
Literatura absurdului este o literaturã care neagã caracterul raţional al vieţii şi deci inteligibil, care poate avea un sens. În existenţialism, absurdul denumeşte neputinţa de a gãsi un sens unic şi o coerenţã deplinã vieţii, de a pune de acord individul cu societatea, cu sistemul. Înţelesurile acordate termenului de fiecare dintre principalii filosofi existenţialişti, de la Kirkegaard la Heidegger, la Sartre şi Camus, diferã foarte mult. Literatura absurdului, în care se pot grupa opere de mare diversitate, este o expresie mai mult sau mai puţin directã a acestei neputinţe de a înţelege şi de a structura legile cele mai generale ale existenţei, ale lumii. Literatura absurdului nu este şi absurdã; ea încearcã sã izoleze drama individului pierdut într-o lume neînţeleasã şi fatalmente ostilã, folosind „procedee cât mai sugestive pentru o expresie directã, nealteratã a faptului existenţial". Temele abordate pornesc, de fapt, de la reacţia în confruntarea cu absurdul : neliniştea omului în faţa absurdului existenţei şi a neantului, alienarea, solitudinea, disperarea, neputinţa cunoaşterii şi a comunicării, revolta, angajarea.
Un comentariu:
Intr-adevar e interesanta o astfel de abordare. Asta am incercat sa fac si eu in lucrarea mea (vezi postarile urmatoare), dar la nivel mai restrans.
PS. Multumesc pentru semnalare. Am corectat.
Trimiteți un comentariu